A cânta la pian înseamnă, pentru cea mai mare parte dintre pianişti, a vedea nişte note pe o partitură şi a stabili o legătură directă cu clapele care trebuie apăsate pe claviatură.
Este ceea ce fac, în general, acompaniatorii care au reputaţia de a descifra repede şi de a cânta orice piesă „la prima vedere”.
După metoda noastră, procedeul corect şi artistic presupune un ordin dat de creier şi adresat centrilor motori. Acest ordin trebuie să fie investit cu toate atributele sunetelor care vor urma – expresivitate, durată, nuanţă – ca urmare a percepţiei vizuale a notelor citite în partitură, sau memorate.
Degetele nu trebuie să cânte mecanic, fără ordin de ʺ sus ʺ .
Mişcările trebuie să provină din suflet: crescendo şi diminuendo trebuie să corespundă unor necesităţi de expresie, să fie nişte tensiuni şi relaxări dinamice, ne constând, în nici un fel, în contracţii şi decrispări musculare.
Adesea spun elevilor mei nu misca doar degetele , ci produ sunete , definid prin asta foarte bine scopul actiunii , element ʺ constient ʺ integrat procesului mecanic .
Oricât am repeta-o, nu va fi niciodată de-ajuns: tehnica depinde de psihic !
Facând trecerea de la momentul psihologic la comanda creierului atunci putem spune că :
Mintea trebuie să imagineze sunete înzestrate cu calităţile necesare pentru piesa propusă spre a fi studiată; gândirea trebuie să devanseze întotdeauna acţiunea. Este foarte important să ai intenţia de a produce sunete, nu mişcări, iar acele sunete să fie înveşmântate cu un ansamblu de calităţi (caracteristici, trăsături, însuşiri, atribute), ceea ce implică emiterea unui ordin foarte precis.
Consideraţi clapa ca fiind o fiinţă vie; astfel, nu veţi ajunge niciodată să o loviţi. A nu lovi (bate) înseamnă a se adresa – cu gestul pianistic – numai substanţei elastice, cărnoase, a clapei, adică spaţiului (cursei) dintre suprafaţa şi fundul clapei, evitând a înfige degetele, ca pe o secure, în lemnul de pe fundul clapei. Sistemul central (adică mintea) trebuie să emită ordine (comenzi) fără întrerupere, fără nici o clipă de abandon sau pasivitate, participând activ la ceea ce fac degetele; fiecare acţiune trebuie să fie voluntară.
Nu căutaţi rezultatul imediat; munca pianistului constă în „a pune într-o puşculiţă”; progresul se manifestă, adesea, cu o anumită întârziere tocmai de aceea prezenta profesorului face ca atunci cand apar acele momente de dezarmare normale el sa spuna prompt incurajator ʺ SE POATE ʺ !
Niciodată nu mi-am propus să întrebuințez sa un sistem standard pentru toţi elevii, căutând să observ și să dezvolt particularităţile individuale şi personalitatea fiecărui copil, pentru ca apoi să aplic metodele şi repertoriul pe care le gândesc a fi potrivite fiecăruia dintre ei.
